"Friendship is like a violin; the music may stop now and then, but the strings will last forever."

Parca acel citat pe care l-am ales ca si un "titlu" reflecta tot ce nu inteleg eu. De ce nu ne putem alege un moment, in care sa ne prefacem ca nimic nu s-a intamplat, sa trecem peste si sa dam uitarii intamplarile placute si/sau neplacute. Ca bine ziceti, nici eu nu inteleg ce am vrut sa va spun. Cred ca ma refer la lucrurile despre adevarata iubire. Exista oare asa ceva ? Si daca exista o vom intalni macar odata in viata ? Sau de mai multe ori ? Sau de fiecare data vom crede ca e ceva deosebil si defapt ne amagim singuri ? Cine mai crede in asta ? Presupun ca doar cele care inca viseaza la Fat Frumos si traiesc intr-o lume de basm. Si, totusi, trebuie sa existe ceva profund, ceva sau cineva, care ne marcheaza sufletul si ni-l mangaie de fiecare data cand, cand acceptam sa facem parte din viata unui personaj, in timp el devenind unul dintre personajele principale din vietile noastre si nu doar unul oarecare, secundar si lipsit de tact. As vrea sa pot sa las trecutul in urma dar nu pot, stiu ca nu procedez bine, ma aventurez in acel "INTERZIS" dar pentru ce e viata daca nu pentru a ne face de cap cat putem ? Ei, nici chiar asa doar asa cat sa ne simtim bine cat putem pentru ca apoi vom pierde totul. :)